New York Times a publicat o amplă investigație despre pierderile de sarcină datorate condițiilor de lucru.

Articolul este deosebit și este important că a apărut. Presa de stânga, precum NYT, evită să aducă în discuție drama pierderii sarcinii pentru că e pusă în situația de a recunoaște că ce se pierde este viața unui copil. Iar asta are drept consecință că și în cazul avortului la cerere este vorba tot despre viața unui copil. E o performanță că în articol sarcina e numită de 5 ori „copil” și nu „fetus”, „produs de concepție”, „mănunchi de celule”…

Concluziile articolului sunt că cei mai mulți angajatori refuză orice solicitare a femeilor însărcinate de adaptare a programului de lucru și a sarcinilor de serviciu, condițiile în care acestea lucrează sunt inumane, iar legislația din acest moment este departe de a sprijini femeile.

Valorile companiilor, respectul pentru angajați și discursurile publice despre drepturile omului se prăbușesc atunci când trec de zidurile fabricilor și depozitelor din zonele sărace unde viața de zi cu zi a angajaților se transformă în exploatare și sclavie. De multe ori tot ce își poate dori o femeie însărcinată angajată într-o astfel de fabrică este puțin aer condiționat sau o fereastră deschisă ori posibilitatea de a ridica mai puțin de 20 de kg timp de 14 ore pe zi. Ce primesc în schimb? Amenințări cu concedierea, muncă forțată și presiunea de a-și continua activitatea netulburate chiar și atunci când o colegă moare lângă ei în urma epuizării.

Rezultatele: nenumărate sarcini pierdute în timpul programului de muncă, copii născuți morți și vieți distruse sub presiunea unui sistem preocupat doar de bani, căruia nu-i pasă de oameni nici cât ai zice pâs.

Pentru realizarea investigației autorii au realizat zeci de interviuri și au cercetat mii de pagini din surse publice și din dosarele instanțelor despre situația angajatelor care au pierdut sarcinile sau au născut copii morți în urma epuizării la locul de muncă. Multe femei au prezentat angajatorilor scrisori medicale și recomandări clare din partea medicilor privind nevoia de a avea un program adaptat și sarcini de lucru mai ușoare, dar le-au fost refuzate solicitările.

Verizon, Coasta de Est, într-un depozit fără ferestre și fără aer condiționat situat la granița dintre Tennessee și Mississippi lucrează sute de muncitori, multe dintre ele femei. Munca lor: ridică și mută cutii de 20 de kg pline cu iPhone-uri și alte gadgeturi. Temperatura din interior depășește 38 °C. Din când în când leșină câte un lucrător. Realitățile sunt confirmate de interviuri realizate de autori cu peste 20 de angajați.

După 8 din cele 12 ore de ridicat cutii, Erica Hayes a început să alerge către baie cu sânge pe pantaloni. 23 de ani, însărcinată în al doilea trimestru, visa să aibă o fetiță. După ce a aflat că e însărcinată i-a cerut supervizorului să o lase să care cutii mai ușoare, dar cerința i-a fost refuzată de mai multe ori. În acea zi a leșinat în drum spre baie, iar viața copilului care creștea în pântecele ei s-a oprit. A ajuns la spital cu o ambulanță, iar după câteva săptămâni șeful i-a dat o factură cu 300 de dolari pentru costul transportului cu ambulanța. În prezent doamna Hayes încă lucrează la acel depozit și nu a plătit factura, dar speră la o promovare.

Tasha Murell avea deja doi băieți și se ruga să aibă o fată. Când a aflat că este însărcinată i-a spus șefei, iar într-o zi i-a cerut să o lase să plece de la serviciu pentru că avea dureri din cauza ridicării cutiilor. Șefa a spus nu și i-a cerut să facă avort. A doua zi dimineață, Tasha Murell și-a găsit așternutul patuluiplin de sânge. În prezent a părăsit serviciul și încearcă să realizeze un sindicat care să apere drepturile femeilor care lucrează în depozit.

Atât EricaHayes cât și TashaMurell au avut același manager: Amela Bukvic, care prin avocat a declarat jurnaliștilor că nu a spus vreodată cuiva să avorteze: „nu aș spune ceva atât de oribilnimănui, mai ales unui angajat din echipa mea”.

Un an mai târziu, în 2014, Chasisty Bee a pierdut un copil în același loc. Supervizorii au respins toate recomandările medicilor, iar după 14 ore de lucrat în picioare a leșinat pe podeaua depozitului. În 2015 a rămas din nou însărcinată și a reușit să-și găsească un alt loc de muncă spunând: „nu am putut suporta să pierd un alt copil”. Câteva luni mai târziu a născut o fetiță sănătoasă.

Probleme similare sunt întâlnite și la hoteluri, restaurante, magazine sau spitale. Renya Garcia a avut unul dintre cele mai dure locuri de muncă la un magazin Atascadero. Trebuia să împingă paleți de peste 90 de kilograme, să care saci și să urce permanent scări. În 2012 a aflat că este însărcinată cu ofetiță și a decis să-i pună numele Jade. Le-a spus șefilor că sarcina ei este cu risc pentru că anterior născuse un copil prematur, avea și o dovadă medicală în acest sens. A cerut să fie mutată pe orice altă poziție, la brutărie sau la tăierea fructelor, dar a fost refuzată.

Trei săptămâni mai târziu Renya Garcia a început să simtă „o presiune pelvină” (declarație menționată în proces). În acel moment i-a cerut șefului să plece acasă pentru că se simte rău, dar a fost refuzată. Când a terminat orele suplimentare lucrate peste program și a ajuns acasă putea simți sacul amniotic: „se simțea ca un balon care iese din mine”. S-a dus imediat la camera de gardă. Era însărcinată în 20 de săptămâni. Cinci zile mai târziu Jade s-a născut și a trăit mai puțin de 10 minute: „soțul meu și cu mine am privit-o cum moare. A fost cel mai dureros lucru pe care l-am experimentat vreodată”.

În România când începem să vorbim despre atitudinea față de femeile însărcinate la locul de muncă?

Citește mai mult în articolul din NY Times.

Sursă: alexandranadane.ro

, , , ,