1 februarie 2012 este o zi pe care nu o voi uita niciodată. În acea zi, viaţa mea s-a schimbat pentru totdeauna. Aveam 21 de ani, eram însărcinată de-adevăratelea, şi eram singură. Nici nu mai puteam respira, parcă eram într-un vis. Nu puteam decât să plâng. Mie nu trebuia să mi se întâmple aşa ceva. De ce mie?

Planul era cu totul altul: trebuia să termin facultatea, să găsesc un bărbat extraordinar, să mă mărit cu el şi să-mi întemeiez o familie. Dar realitatea era complet diferită – iată-mă singură, pe podeaua băii, ţinând în mână un test de sarcină al cărui rezultat era pozitiv. Am plâns toată noaptea, sperând că a doua zi dimineaţă mă voi trezi şi voi constata că totul a fost doar un vis. Dar nu era un vis. Chiar eram însărcinată. Mintea mea era plină de întrebări şi de griji. Ce trebuia să fac? Unde să mă duc? Ce aveau să creadă ceilalţi despre mine? Cui să spun? Cum să le spun?

Scumpa mea mamă mi-a programat o întâlnire cu un asistent social din cadrul unei agenţii de adopţii. Pe cât de teamă mi-a fost să mă duc în acel loc, pe atât de recunoscătoare am fost după ce m-am dus – recunoscătoare pentru faptul că existau informaţii menite să mă ajute să înţeleg că exista o cale şi pentru mine, că nu eram singură.

Mi-au prezentat toate alternativele:

1. Avortul. Pentru mine, această opţiune nici nu intra în calcul. Nu cred în avort, aşa că această opţiune a fost rapid eliminată.

2. Căsătoria cu tatăl copilului. Relaţia mea cu Ben a durat 9 luni. Mă despărţisem de el în 2011, în preajma Crăciunului. Îmi dădusem seama că Ben nu era omul lângă care aş fi vrut să rămân şi că eram mult prea diferiţi. Sistemul său de valori erau complet opus faţă de al meu şi ştiam că relaţia noastră nu avea cum să funcţioneze, aşa că m-am despărţit de el fără să ştiu că eram însărcinată. Oricum nu m-aş fi căsătorit cu un bărbat doar pentru că era un copil la mijloc. Nu am fost fericită lângă el, şi ştiam că un copil nu ar fi schimbat cu nimic situaţia. Aşa că, şi această opţiune a fost eliminată la fel de rapid ca cea dintâi.

3. Creşterea copilului ca mamă singură. Eu însămi sunt copilul unei mame singure. Viaţa n-a fost deloc uşoară. Tata nu prea se interesa de noi. Îl vedeam o dată la două săptămâni, în weekend. Mama lucra cu normă întreaga şi am dus-o foarte greu. Cu toate astea, privind la cele două opţiuni anterioare, aceasta părea a fi cea mai bună soluţie.

4. Ultima variantă: Adopţia. Eram complet străină de acest subiect. Aveam o grămadă de întrebări. Cum funcţiona procesul de adopţie? Puteam să aleg eu familia? Aveam voie să ştiu un de urma să locuiască fiica mea? În mintea mea se stârnise o adevărată avalanşă de întrebări. Din fericire, oamenii de la agenţia de adopţii mi-au oferit rapid răspunsuri la toate întrebările pe care le aveam.

Când am plecat de acolo, ştiam că urma să iau cea mai grea hotărâre din viaţa mea. Ştiam că numai Dumnezeu mă putea ajuta să iau hotărârea potrivită. Voiam să fac ceea ce era cel mai bine pentru copilul meu. Micul grăunte de om din mine merita tot ce era mai bun. Aşa că m-am rugat…mult! Într-un final, am primit răspunsul de care aveam nevoie şi, din acel moment, am ştiut că adopţia era cea mai bună soluţie pentru copilul meu. Cu toate că ştiam ce trebuia să fac, tot mi-a fost greu. Îmi era greu să accept că nu eu aveam să îmi cresc primul născut. Nu eu urma să fiu mămica lui. Cu toate că aveam inima frântă, sufletul meu era împăcat.

Pe măsură ce trecea timpul, burtica mea începea să crească şi, odată cu ea, creştea şi iubirea mea pentru copilaşul pe care îl purtam în pântec. Am aflat că urma să am o fetiţă. Am frecventat săptămânal un grup de susţinere pentru mamele biologice. Faptul că eram înconjurată de fete aflate în aceeaşi situaţie în care mă aflam şi eu, faptul că am văzut că nu eram singură, mi-a adus multă alinare.

Faptul că aveam un loc în care puteam să mă duc şi în care eram în siguranţă, un loc în care puteam da glas temerilor, grijilor şi durerii sufleteşti fără să fiu judecată, mi-a fost de mare ajutor de-a lungul întregii perioade a sarcinii. Pentru mine, acest grup de sprijin a fost un dar divin. Am găsit răspuns la toate întrebările pe care le aveam, iar acest lucru m-a ajutat enorm să mă pregătesc emoţional pentru următorul pas.

Începerea căutării cuplului potrivit pentru copilul meu a fost un pas dificil de făcut pentru mine, până în ziua în care am simţit că era momentul potrivit; m-am aşezat pe scaun şi am început să verific profilele familiilor dispuse să adopte… Sute de familii! Mă simţeam copleşită, aşa că, pentru a-mi uşura căutarea, am stabilit nişte criterii pe care familia în care urma să ajungă fetiţa mea, trebuia să le îndeplinească.

Cât priveşte gradul de transparenţă pe care doream că procesul de adopţie să-l aibă, nu ştiam cât de multe amănunte sau ce amănunte puteam suporta; nu ştiam dacă aveam să-mi doresc să-mi văd copilul sau să primesc veşti despre el. Întregul proces era extrem de copleşitor şi dificil. Încă o dată, mi-am îndreptat ruga către Dumnezeu. L-am rugat să mă ajute să găsesc familia potrivită pentru fetiţa mea iubită. L-am rugat să mă îndrume şi să-mi dea linişte.

Acela a fost momentul în care i-am găsit pe Lance şi Lori – un cuplu din Utah. Aveau două fiice, ea era casnică, amândoi aveau studii superioare iar povestea lor era perfectă. Ca familie, mi-au plăcut imediat. Am început să le urmăresc blogul şi am încercat să aflu cât mai multe despre ei. După câteva zile de „pândă”, am hotărât că este momentul să le trimit un e-mail. Cu lacrimi în ochi şi cu rugăciuni în suflet, emoţionată şi nesigură cu privire la ceea ce trebuia să le scriu, am început e-mailul:

„Dragă Lance, Lori, Kelsey şi McKenna,

Mă numesc Jessica şi sunt însărcinată în 24 de săptămâni cu o minunată fetiţă…”

Le-am povestit câte ceva despre mine şi le-am spus că, din punctul meu de vedere, familia lor este potrivită pentru a oferi un cămin fetiţei mele nenăscute. Apoi am apăsat butonul „Trimite”.

Am purtat o corespondenţă electronică zilnică unii cu alţii, timp de două săptămâni. Până la urmă, am stabilit o întâlnire. Aveam emoţii uriaşe. I-am văzut de cum am intrat în restaurant. Imediat ce i-am văzut, toate emoţiile mele au dispărut, iar pe Lori am îmbrăţişat-o cu mult drag. Din acel moment, am simţit că-i cunosc de-o viaţă. Am stat de vorbă ore în şir. După ce întâlnirea a luat sfârşit, în timp ce ne îndreptam spre maşină, mama mea m-a întrebat cum mi s-au părut cei doi. M-am uitat la ea şi i-am spus: „Ei sunt familia potrivită!”. Mi-a dat dreptate.

Am continuat corespondenţa electronică, am ţinut legătura şi prin mesaje scrise, iar în următoarele câteva săptămâni am început să petrecem din ce în ce mai mult timp împreună. Le-am cunoscut întreaga familie extinsă, dar şi pe cele două fetiţe ale lor. Cu fiecare întâlnire mi se reconfirma faptul că, într-adevăr, ei erau familia potrivită pentru fetiţa mea! Era o atât de mare uşurare faptul că găsisem, în sfârşit, o familie bună pentru copilul meu.

Cu trecerea timpului, legătura dintre noi a devenit din ce în ce mai puternică. Lori mă însoţea la controalele medicale periodice, mergeam împreună la cumpărături pentru bebeluş şi chiar am ales împreună numele fetiţei; am devenit din ce în ce mai apropiate. Amândoi erau dispuşi să depună toate eforturile necesare pentru a-mi fi bine în ceea ce priveşte frecvenţa cu care urma să ţinem legătura după încheierea procesului de adopţie. Am hotărât de comun acord să lăsăm lucrurile să vină de la sine.

Pe măsură ce mi se apropia sorocul, deveneam din ce în ce mai speriată de necunoscut. Voiam să ştiu cum urma să arate copilul, cum urmau să decurgă travaliul şi naşterea. Dar, mai mult decât orice, voiam să ştiu cum urma să mă simt în momentul în care aveam să-mi încredinţez fetiţa în braţele noii ei mămici şi a noului ei tătic. Voiam ca această ultimă parte să se termine cât mai repede. Nu voiam să trec prin chin şi suferinţă, dar era inevitabil. Ştiam că asta urma să se întâmple, şi tot ce puteam să fac era să mă pregătesc sufleteşte cât mai bine pentru acest moment. Iată-mă, din nou, îndreptându-mi rugăciunea către Dumneze pentru a-mi da puterea să trec cu bine peste toate aceste clipe.

În data de 13 septembrie 2012 am intrat în travaliu. După 22 de ore de travaliu epuizant, în ziua de 14 septembrie am reuşit să o nasc pe scumpa mea fetiţă. De cum am văzut-o, inima mi s-a umplut de o dragoste despre care nici nu ştiam că poate exista. Era cel mai frumos copil pe care îl văzusem vreodată. S-a uitat la mine şi m-a ciupit uşor de obraz, parcă spunându-mi că totul va fi bine. Cele două zile care au urmat au fost cele mai fericite, dar şi cele mai grele zile din viaţa mea. M-am bucurat de fiecare secundă alături de fetiţa mea. Era momentul nostru, încă era a mea şi nu aveam de gând să pierd nici o clipă din timpul petrecut cu ea.

Ultima noapte petrecută împreună în acel spital a fost şi cea mai grea noapte a vieţii mele. Mi se rupea inima de durere. Începusem să-mi contest hotărârea de a-mi da copilul spre adopţie. Eram furioasă pe Dumnezeu. Cum putea să-mi facă aşa ceva? Cum puteam să renunţ la fiinţa pe care o iubeam cel mai mult? Eram furioasă pe Lance şi pe Lori. Cum puteau să-mi ia copilul?

Eram furioasă pe mine însămi pentru că eram atât de slabă şi pentru că ajunsesem în acea situaţie. Îmi era teamă de ceea ce urma să se întâmple cu mine după toată această experienţă, îmi era teamă de felul în care viaţa urma să decurgă mai departe. Îmi era teamă să mă întorc în lume. În sufletul meu se adunase un amalgam de emoţii. Apoi mi-am amintit că mă pregătisem exact pentru acest moment. Îmi scrisesem o scrisoare în care îmi explicam de ce luasem hotărârea de a o da pe Cortney spre adopţie. Am citit şi recitit scrisoarea, până ce m-am liniştit. M-am uitat la Cortney şi mi-am dat seama că nu-i puteam oferi tot ceea ce merita. Ştiam că nu-i puteam oferi o familie unită. Nu-i puteam oferi familia pe care o merita, acea familie pe care să o aibă alături pentru totdeauna. Acel îngeraş merita tot ce era mai bun pe lumea asta. Merita să fie fericită.

În acel moment, inima mi s-a înmuiat. Temerile mele dispărură.  Nu mai eram furioasă. Ştiam că făceam ceea ce trebuia pentru copilul meu. În acea noapte am ţinut-o în braţe, şoptindu-i neîncetat cât de mult o iubesc. I-am spus de ce am hotărât să o dau spre adopţie şi am asigurat-o că totul avea să fie bine pentru ea. Apoi am început să mă rog pentru a avea puterea să merg până la capăt.

„Cortney era fericită, iubită şi foarte bine îngrijită. O bună bucată de timp am plâns în fiecare zi, dar acele lacrimi erau de dor – de dorul fetiţei mele. Nu m-am îndoit nici o clipă de corectitudinea deciziei pe care o luasem pentru fiica mea.”

A doua zi a fost o zi liniştită. Am aranjat cu un fotograf sa imi faca o serie de poze împreună cu fetiţa mea, apoi a sosit momentul…să semnez actele de adopţie. Mama a ţinut-o în braţe pe Cortney cât timp am semnat actele. Eram complet răvăşită emoţional. Durerea imensă reapăruse. Nu-mi puteam reţine lacrimile. Plângeam cu sughiţuri. Mă durea inima în timp ce semnam că renunţ de bună voie la drepturile părinteşti. Din acel moment, în mod oficial, încetăm să mai fiu mama ei. Asistentul social care se ocupa de cazul meu mi-a citit primul rând din contract; m-am uitat la Cortney, am respirat adânc, am închis ochii şi am semnat. Am continuat în felul acesta până am ajuns la ultima pagină a contractului. Aveam senzaţia că nu se mai termină.

Când, în sfârşit, am ajuns la finalul procedurii, am cerut câteva minute cu Cortney, înainte să o încredinţez părinţilor adoptivi. Mi-am ţinut minunea de fetiţă în braţe pentru ultima oară, spunându-i cât de mult o iubesc. Acele ultime minute au rămas săpate, ca în piatră, în inima mea. În sfârşit, eram pregătită să o încredinţez noii ei familii. Atunci au intrat în cameră mama mea, sora mea, Lance şi Lori. Nici nu m-am putut uita la ei. Eram din nou furioasă. Am stat cu toţii în linişte câteva minute, am discutat preţ de un minut, apoi am sărutat-o pe Cortney şi i-am încredinţat-o lui Lori. Imediat am fost învăluită de un sentiment de pace. Mă liniştisem.

„Copilaşul vostru nu poate vorbi. Voi sunteţi vocea lui şi este datoria voastră să faceţi ceea ce este mai bine pentru copilul vostru.”

Săptămânile ce au urmat, am primit zilnic mesaje şi poze de la Lance şi Lori. Cortney era fericită, iubită şi foarte bine îngrijită. O bună bucată de timp am plâns în fiecare zi, dar acele lacrimi erau de dor – de dorul fetiţei mele. Nu m-am îndoit nici o clipă de corectitudinea deciziei pe care o luasem pentru fiica mea.

De la adopţie încoace am putut să-mi vizitez copilul de cel puţin două ori pe lună, uneori chiar mai des. Lance şi Lori îşi actualizează blogul în mod regulat şi îmi trimit e-mailuri aproape săptămânal. Mă simt cu adevărat binecuvântată. Toate s-au aranjat atât de bine. A trecut puţin peste un an şi, în sfârşit, pot să spun că îmi este bine. Am reluat cursurile la facultate, muncesc şi, în privinţa vieţii amoroase, de curând a început să răsară soarele şi pe strada mea. Cortney este iubită de o mulţime de oameni şi este cea mai veselă şi fericită fetiţă pe care am văzut-o vreodată. Sunt mai mult decât recunoscătoare pentru faptul că am ales adopţia pentru copilul meu. Deşi a fost cea mai dificilă experienţă prin care am trecut până acum, nu aş schimba absolut nimic.

Pe viitoarele mame le sfătuiesc să nu uite să pună nevoile copilului lor mai presus de propriile lor nevoi. Copilaşul vostru nu poate vorbi. Voi sunteţi vocea lui şi este datoria voastră să faceţi ceea ce este mai bine pentru copilul vostru. De asemenea, le sfătuiesc să caute şi să ceară ajutor. Sunt atât de multe soluţii la dispoziţie, astfel încât să nu trebuiască să treceţi singure prin această experienţă. Sunt extrem de recunoscătoare pentru îndrumarea şi ajutorul necondiţionate de care am avut parte prin mijlocirea personalului agenţiei de adopţii, a grupului de sprijin şi a familiei mele.

Traducere din limba engleză: Diana Orzan

Sursă: Jessica Lost, A Story of Birth, Adoption & The Meaning of Motherhood

, , , , ,